Străjerule, ai obosit, o știu atât de bine,
E noapte grea, tu stai pe zid și mulți lovesc în tine. .
Primești săgeți și din afar', primești și din cetate
Căci chiar ai tăi te-ar doborî, dar nimenea nu poate!
Iar tu îi ierți și tot le strigi: "Fiți gata, vine Domnul!
Voi, toți ai Lui, fiți treji, vegheați, să nu vă prindă somnul!
Vrăjmașii au încercuit cetatea cu-ndârjire
Știind că noaptea-aceasta e chiar noaptea de Răpire!"
Cum să le scape lor din mâini cea mai de seamă pradă?
Cum și-ar ierta ca pe cei sfinți zburând spre cer să-i vadă?
Să prindă-ar vrea pe cât mai mulți, să-i ducă în robie
Și din cetatea multor sfinți nimic să nu mai fie! . .
Strigi pentru-ai tăi: "Nu adormiți, că somn înseamnă moarte,
Iar pentru cei ce jos rămân, un cer mult prea departe!"
Ce trist... mulți dorm, iar tu îi vezi, alții lovesc în tine
Sunt chiar de-ai tăi (cu numele), tu-i știi atât de bine. .
*
Străjer iubit, rămâi pe zid și strigă deșteptarea
Că-n zare norii se deschid, mijește depărtarea!
Nu știi că sunt și alți străjeri care îți stau pe-aproape?
Nu simți cum tot primești puteri în cea mai neagră noapte?
Secunde sunt și vei pleca cu sfinții sus, acasă,
Cu toți cei care au vegheat, care vor fi Mireasă!
Străjer iubit, rămâi pe zid, te-așteaptă sus cununa
Și locul unde ai tânjit să fi pe totdeauna!